Metamorfoza

soarele înnegrit se topește ca o bilă de plumb în balta în care frunzele-și dansează moartea & eu sunt o porție de monoxid de carbon inspirată de plămânii mecanici ai timpului înfometat de contur. strigăte penetrează corpul spasmodic, întorcându-se la rădăcina plantei carnivore, îmi autodevorez mintea ca pe o imagine răsturnată în balansul bolilor, mortalitatea insectelor ce populează leagănul empatic & apa circulă prin calorifer cu viteza zeului al cărui cap se sfarmă ca un cocon de nisip. hai să facem dragoste în patul pătat de sânge, becurile brodate să ne-nfățișeze slăbiciunea în fața morții ca un sân dual- Iisus & Iuda, o sămânță ce germinează în doi pumni diferiți de țărână, sunt eu, copilul, iubita cu părul desfăcut, mă preling peste corpul tău transpirat & cu forța unui păianjen mă agăț de pânza luminoasă care îmi dă viață dar mă și consumă într-un Dumnezeu paradoxal. ironic mă reconvertesc, mă agit în fața

mintea mea e o plantă carnivoră inconștientă în dorința de a-și împrăștia semințele ca niște ochi de arsenic. ploaia îmi spală ghimpii răutăcioși, picăturile sunt martirii cerului care merg de mână pe șinele fierte, trenul răsuflă, urletul mecanic sparge cerul de plexiglas, bucăți se-nfig în tegumentul subțire ce acoperă colțurile tragice ale lămpii, inima ta ca un clopot surd, sunetul pocnește marginile vidului. copile, tu ai făcut diferența între puhoiul de scârbă & a fi un înger orb care m-a ținut de mână în furtuna deșertului.

“Encumbered forever by desire and ambition There’s a hunger still unsatisfied.”   (High hopes- P. Floyd) poezia se închide ca rana dintre picioarele noastre dispusă în centrii durerii, o eclipsă în oglindă, plină de teamă & cursa zilelor se răsfrânge asupra cearcănelor- momente ale iernii de cupru, ca un forceps răstignit în solul raiului- promisiunea unei coloane care nu mai doare, a minții frânte, deschisă încet către marginea lumii unde mi-am construit casa din felii de noapte albă ca sticla în care s-a prins chiroptera formată din ultimele legături neuronale, strivită de palma mediocrității. tutunul care mușcă din unghie s-a întins lângă mine, imprimanta care apasă conturul zeilor & muritorilor. Dumnezeul modern este un hibrid, o sutură pe epifiză în încercarea de a crea fractali din munți de gunoaie.

“Moloch in whom I sit lonely.”   (Howl- A. Ginsberg) mă rog la zeul disocierii să-mi dea o palmă peste față ca să pot scrie & circuitele amigdaliene să se descarce într-o poezie ca un panou solar. sâmbătă, 6 dimineața, nu vreau să trag draperiile, lumea este un loc străin în care mă joc cu frânturi de lumină & imaginație roasă de șobolanul inconștientului, cușca de care s-a lipit insecta devenind una, ființă de beton cu ochi forjați de colosul prezent în capul meu, pe care îl mai adorm sâmbătă noaptea când venele se transformă în tuburi de lumină & solzii mei cad de pe inima ghimpată- un Iisus ce-și smulge părul cu ambele mâini găurite când adulmecă pașii mizeriei pe fâșia existenței umane, dezamăgirea când ai impresia că viața împarte experiența ca o prismă dar tu te situezi la extreme & mintea ta e ochiul mecanic al gândacului ce încearcă să iasă din chiuveta plină de vase & cotidianul te copleșește ca

cerul atârna ca o picătură de arsenic pe firele de înaltă tensiune ca și cum lumea se transforma în matrice. interiorul meu- permanentă simbioză, organele parcă sunt ale celorlalți. luna și steaua formează o săgeată îndreptată către fluturele prins în „cercul vântului”. vreau să fiu sfinxul imun la răcnetele oamenilor, să-i devorez cu mintea atemporală, să respir, doar să respir.

totul constă în marginile rănii, acolo galaxiile se nasc, se îmbină în sânul morții, laptele Herei care se evaporă când încerc să desenez cercuri în balta reflectând fragmentele propriului creier. eram abia scoasă din lut în grădina vieții dar ochiul meu era deja o antenă, pigmenții înțelegeau lumea, sufletul- o lupă prin care trecea raza periculoasă a soarelui & eu- o furnică răsucită în fața cubului de zahăr, „cocaina” al cărei miros mă excita pe mine, cea veșnic pură, cu neuroni ca niște gloanțe îndreptate către vid. globul se rostogolește peste macara, pătându-și penele de aur, s-a stricat- intrat în mecanismul arlequinului care poate este sau nu Dumnezeu de care toți vorbesc furioși sau extaziați. sunt străinul cu piatra în spate. sub căldura Algeriei măsor existența & din nisip construiesc ceasul instabil ca inima unei păsări ce nu aparține cuibului, mai precis coliviei.